Cosmin Popan

un exil la rennes

ocean ratat. o chestiune de cativa zeci de kilometri. s’asseoir sur la glace vide et epaisse et attendre la prochaine maree haute

in poiana brasov, parapanta in picaj. de sus, doar portocalie. de mai aproape, fapte si nu doar vorbe: sigla PNG, mare cat un soare sfant de pe cer.

Google assure une metafonction: celle de savoir ou est le savoir. Dieu ne repond pas; Google, toujours, et tout de suite – Les Nouvelles Mythologies – sous la direction de Jerome Garcin.

un parfum recuperat. cu el, parca si un miros imposibil de fantana luxurianta, adus instantaneu aminte. amestecat cu transpiratie rece, de dupa un dush facut intr-un hotel galagios din marrakech. dintr-o dupa-amiaza, cand ziua de fapt abia incepea, pe strazi cu portocale si valuri din spatele carora ti se fura mana pentru cinci minute de henna.

un termopan cu vitraliu in plin centru brasovului. la un demisol, unde o firma de arhitectura planuieste in mod sigur ceva: “taking over the world”.

o vanzatoare isterica. si o replica pe care trebuie s-o primeasca: “relaxeaza-te si vei da cel mai bun lapte”.

the pixies – where’s my mind

et beaucoup de brouillard, si possible (via brassai) – ci-desus

maturitatea nu accepta genul de obsesie cu care traisem eu si daca trebuia sa-i sacrific pe terry mancini si pe peter simpson ca sa-l inteleg pe camus si sa ma culc cu multe studente la arte, nervoase, nevrotice si nesatioase, atunci asa sa fie. viata era pe punctul de a incepe, asadar arsenal trebuia sa dispara.

depresia numita arsenal, o echipa pe care lazarescu o are in statusul de pe messenger, fie ca-i in casablanca sau in arad, il urmareste intens pe nick hornby in “febra stadioanelor”. precum bumbescu, care statea ca timbrul pe tibia oricarui dinamovist in zi de derby. scrie pasional hornby, despuiat de orice bravura epicoidala, atat de draga crainicilor de matineu. patetic fata de trairile sale stomacale la scor alb, daca e nevoie. rusinat de tabieturile sale de sambata de dupa amiaza, cand e cazul. increzator ca se confunda in existenta sa de tamisa cu highs and lows-urile unei echipe care joaca urat, dupa cum nu se incurca sa o recunoasca. de citit in sezoane reci, in zi de remize, in ajun de campanii cruciale ratate. in zile in care steaua o ia probabil in freza de la sevilla, dar pe tine te doare la firu ierbii.

a fost o fabrica de biscuiti nanteza inainte. lefevre utile, se brevetau vrednicii, LU adica. intre timp, si-au vazut de ale lor, clatite bretone si huitres (cu un accent circumflex pe ‘i’ pe care nu-l gasesc nicicum – astea inseamna stridii inghitite de vii, cu unt sarat intins voiniceste pe baghete, j’en ai mangé). a rasarit in loc le lieu unique, tot un LU, dar mai pe alte gusturi, cosmopolite de felul lor. in sala mare, in care curgeau biscuitii, un DJ local mixa pentru 2.500 de studenti, de toate felurile. iar lumea se amesteca tacticos precum o coca inainte de a intra la cuptor. intratul in ritm electro era kestiune de minute, dar eu am preferat sa ma pish. pe hol, o cu totul alta vointza, à l’ancienne. un el si trei iele, chiar inainte de buda pe care o cautam mai mult sau mai putin convins. el canta la pian, ele frematau trepidant.

Beth Gibbons – Tom The Model

tabac rulat, forfota pariziana de belleville venita dinspre un geam intredeschis. si chloe care, inca o data, le stie bine. toate intamplate de parca ar fi fost ieri.

pana pe 21 octombrie, mare bretona. fuga spre ea, precum Antoine din “les 400 coups”