Cosmin Popan

RAW Cannondale e pentru animalul urban ultim. O colaborare intre Cannondale si producatorul de denim G-Star. Editia e limitata, 500 de bucati, asa ca nu o sa o vedem prea curand in carne si oase. Pret: 2850 de dolari.

“Riding a bike is a choice. In fact, cycling is an attitude. The bike itself is a statement about its owner”.

Calin Ilea mi-a fost coleg de facultate si coleg de redactie la Pro Sport Cluj. Intre timp, el s-a apucat de un master pe fotojurnalism in SUA. Are ceva antecedente cu bicicletele: in 2003, cand faceam un Erasmus la Nantes, in Franta, am fost impreuna la o cursa ciclista, la Cholet. Unde mi-a facut poze la toti ciclistii. Si unde, lihniti de foame, ne-am pus la marginea unui parc, am scos niste conserve cu hering si am mancat relaxati si jemenfichisti.

Si, ca veni vorba, mai e Cata Abagiu. La fel, fost coleg, si el plecat in State cu o bursa asemanatoare.

E sora cuiva, mi-a zis. Trecea pe trecerea de pietoni de la Arcul de Triumf, in sens invers directiei mele de mers. Nu se grabea la fel de tare ca mine, asa ca ne-am imprietenit pret de o poza.

E deja un laitmotiv. Green plastic are deja un album pe tema asta.

Un documentar despre mesagerii pe bicicleta din New York. Doar ca pe langa parte de film documentar, autorul Joshua Frankel a decis sa-i deseneze pe fiecare dintre biciclisti.

“The film highlights the peculiar relationship between bicycle messengers and the modern city in which they operate”, spune Joshua Frankel.

Ultima parte din film, cu deschisul portierei de la masina, imi aduce aminte de ce am patit si eu in urma cu cateva luni. Mi-a placut atitudinea biciclistului dat peste cap de neghiob: l-a ignorat pur si simplu.

O poveste BD cu un fotograf ajuns in Afganistan prin anii ‘80, alaturi de Medici fara frontiere. Care si-a spus istoria amestecand fotografiile cu desene. Lefevre face BDjournalisme. I like it!

De pe Pedal Mafia

A durat un pic pana l-am incarcat pe Youtube. S-a dat ieri la televizor. Saptamana trecuta, cand inca nu era la fel de frig ca saptamana asta, am avut un shooting pentru Realitatea TV. Eu si pukatuka, pe biciclete prin Herastrau. A fost mai degraba o incalzire decat o plimbare in toata regula.

Advisory: Pana sa ajungi in acel Herastrau si pe acele piste oarecum inofensive de pe langa Casa Presei, e nevoie si de putin pedalat prin trafic si prin esapamente si mai ales de dat ocol cu talent nervilor celor de la volan. Dupa aia e bine, pentru ca de la Romana incolo conditiile incep sa se creeze. Si mai ales pentru ca cei de la Realitatea au grija sa spuna ca datul pe bicicleta prin Bucuresti nu-i cel mai greu lucru de facut din lumea asta.

Merci, Ioana!

Pentru picioare folosesc niste benzi, una galbena, una albastra. Fosforescente pe timp de noapte. Arat putin ciudat dar ma ajuta sa fiu reperat si sa nu imi intre pantalonul la lantul de la bicicleta. Stiu ca imi trebuie ceva mai vizibil de atat, mai ales ca nu mi-am cumparat inca un far de spate. Geobatesaua a ales sa poarte inclusiv un fel de lanterna pe care o poarta pe cap, cu care e constient ca arata destul de dubios, dar trece peste aprecierile ce tin de minerit venite din partea celorlalti participanti in trafic.

In Vancouver, o trupa de fete promoveaza luminiscenta si fosforescenta pe bicicleta cu un videoclip: “Let’s get visible”.

Via Bikehugger

Incerc sa ma stapanesc sa evit coliziunea cu vreun pieton care se trezeste pe pista de biciclete. Au fost cateva dati in care nu am reusit si s-a lasat cu celulare zburate din mana sau domni inghiontiti cu premeditare. In general vin dupa o zi proasta si incerc sa le reprim cat pot mai bine.

Am o regula simpla atunci cand sunt decis sa intru in vreun tampit aflat pe pista: daca e cu fata spre mine si ma vede venind. Mai calc stramb atunci cand claxonez pe cineva din spate, in continuu, si fara nici un rezultat. Ma rezum insa adesea sa-l privesc fix si sa-i spun ca se afla pe o pista pentru biciclete. Cum in Bucuresti, pistele nu sunt straine de masini, dara-mi-te de pietoni, am intelegere pentru babe surde, imberbi cu casti in urechi, mame cu carucioare.

Suna aproape a guerrilla ce fac, dar inca nu am indoit capota nimanui cu pumnul cum am aflat ca se poate. Ca sa vedeti ca e relativ rezonabil ce fac, va las mai jos o lista celor zece tipuri de pietoni demni de ura celor de la Urban Velo.

1. The Blind Pedestrian – nu are vreo invaliditate, ci de cei care pur si simplu nu se uita cand trec strada
2. The Assumer – cel care crede ca doar pentru ca e stop, masinile trebuie sa se opreasca. Nu tine cont de bicicletele care se strecoara adesea
3. The Cellphone Moron – idiotii high-tech care se trezesc vorbind la telefon in mijlocul strazii si care sunt evident incapabili de multitasking
4. The Back Stepper – cei care se sperie si se razgandesc in privinta traiectoriei de indata ce te vad
5. Getto Trash “Tough” Guys – cei care vad strada ca propriul spatiu de exprimare
6. The Friday Night Drunk Frat Boy – spre deosebire de cei de la punctul 5, urla la tine in speranta ca te vor rapune
7. The Worthless Parent – care nu merita in veci un copil in grija
8. The Stupid Mother and the Baby Carriage – ca cei de mai sus, dar cu unele mici diferente
9. The Crosswalk Lemmings – un fel de turma care urmeaza berbecul
10. The Magnetic Man – nu e un super erou. Esti fata in fata cu el si orice miscare ai face, o imita instant pana intri in el

Foto: Flickr

Un articol interesant in NY Times, reperat cu ceva intarziere: “European Support for Bicycles Promotes Sharing of the Wheel”. Despre ce face Velibul in Franta si, mai nou, Bicing in Barcelona. Zic cei de la NYT: ca intr-o Europa tot mai preocupata de aspecte verzi, primarii sunt de doua feluri: cei care au deja un program de bike sharing si cei care isi doresc asa ceva. Lista europeana e alcatuita din Lyon, Pamplona, Rennes, Dusseldorf si Roma.

La noi, primarul Bucurestiului isi vede de fixul lui megaloman si stupid.