Cosmin Popan

Mă încăpăţânez foarte uşor să fac un lucru. De dimineaţă m-am trezit greu, era ca dracu de frig în cameră, îmi intrase puţa înăuntru. Abia după ce m-am foit din cameră în sufragerie, apoi în bucătărie, apoi în baie, mi-am dat seama că nu am timp nici să beau cafea, nici să dau drumul la calculator, nici să îmi fierb două ouă, nici să mai prind vreun autobuz ca să fiu la 9 la muncă.

Ninsese ca naiba de tare. Am făcut un duş şi m-am uitat pe geam direct în ochii fulgilor: Mă duc pe bicicletă, am zis! Vorba lui Alin, “cât poate fi de greu?” Mă încălzisem de la duş şi am urcat ca un pui prost de raţă pe bicicletă. Evident că nu am reuşit să îmi ţin echilibrul pe trotuar, dar ştiam că atunci când voi ajunge pe şosea lucrurile vor fi mai simple.

Pe dracu. Alunecam în toate direcţiile, vedeam un oraş aproximativ, ochelarii erau în geantă. Simţeam vibraţiile compătimitoare ale celor din trafic care se încălzeau la radiatoare şi la colindele lui Hruşcă. Eu aveam nişte Modest Mouse în cap şi un echilibru ciudat de bun.

Pe Dorobanţi am luat în piept tot CO2-ul ăla de care vor să scape Obama şi Băsescu la Copenhaga. Dar, surpriză, am reuşit să depăşesc zeci de maşini, spijinindu-mă de ele, îndoindu-le oglinzile, tăindu-le calea. De la Victoriei am trecut direct pe piatra aia cubică alunecoasă, înspre Arcul de Triumf. Mă încălzisem ca o saună, simţeam şiroaie de sudoare cum curg pe piept.

Frânele nu mai prindeau, nu am încercat să schimb vitezele, nu ar fi avut nici un sens. Am ajuns al treilea sau al patrulea în redacţie, după doar jumătate de oră de vâslit hibernal. Mai sănătos? Nu, Îmi luasem deja raţia de ţigări pe ziua respectivă. N-am mai fumat până târziu după 12.

Unde au fost televiziunile să mă vadă?