Bine, “responsabilul lor”, ca să dăm satisfacție tuturor.
Care ziceai că e deadline-ul pentru răspuns? Azi! Hai, te facem șeful lor. Uite ce drăguți sunt. Muncesc bine, îți fac cafea în care îți scuipă, îți zic la mulți ani de Sfântul Ioan. Nu-i vrei?
Până când ziceai? Păi până vrei tu, până instaurezi dictatura militară, până suprimi aparatele statului, până vezi statui cu tine. Frâie groase și lungi.
Și ce ziceai că trebuie să fac? Să urli la ei, să-i faci să se simtă mici, să ai răbdare, chiar dacă știi că-i vei concedia pe doi dintre ei, să îi știi stimula cu mentosane, să împarți dreptatea după cum simți tu că s-au aliniat astrele, să îi observi cum ți se bagă pe sub piele și să le faci jocul, când unuia, când celuilalt, să îi pui să-ți aducă caserola cu mâncare dacă ți-ai uitat-o acasă în frigider. Să dai vina pe ei când faci vreo prostie. Să te îmbeți cu ei și ei să te care acasă, după care să îi fuți a doua zi și să-i ții peste program.
Nu, nu vreau să fiu șeful nimănui, îmi zice spiridușul de pe umărul drept. Șeful meu e cel mai bine să fiu, continuă acesta la ureche. Pe asta nu ai cum s-o trăiești niciodată, Cosmin, e o utopie, răcnește spiridușul de pe umărul stâng. Așa că ia-i, sunt ai tăi, îți dai seama de oportunitatea care ți se oferă, masa de manevră care ți se așterne la picioarele tale?
Trei zile am fost responsabil, lucru care s-a mai întâmplat și în alte dăți, evident. La fel de evident e că nimic din cele de mai sus nu sunt valabile. Sentimentele au fost amestecate. Și bune și rele. Și încă nu mi-am dat seama dacă vreau să fiu vreodată șef și nici ce fel de șef aș vrea să fiu. Nu mă uit dimineața în nici un fel de oglindă cu gândul ăsta în cap și cu that look. Știu clar, însă, că am în minte cum trebuie să arate oamenii cu care aș putea să lucrez într-o echipă și cu ce fel de oameni nu aș vrea nici în ruptul capului să merg nici până la colț.
Mi-e de-ajuns.
